Cum l-am descoperit pe Dumnezeu

„De ce m-am născut?”, „care este sensul existenței mele?”, „de ce murim și ce se întămplă cu noi după moarte?”, inevitabile întrebări existențiale pe care fiecare dintre noi și le pune la un moment dat. Născută și botezată în religia creștin-ortodoxă, având doi părinți de aceeași religie, la vârsta de cincisprezece ani au început să mă macine și pe mine aceste întrebări.

Îmi imaginam că ateismul este o revoltă asupra societații credincioase. Consideram că ateii au o ură adunată și concentrată în suflet,  dobândită  în urma unor evenimente tragice petrecute în viața lor, pierzându-și speranța și încrederea în Dumnezeu. Gândurile mele au luat un curs diferit când am început să-mi dau seama că și eu, la rândul meu, mă îndrept cu pași grăbiți spre ateism.

Revolta mea era îndreptată mai mult spre lipsa științei în credință, decât a absenței lui Dumnezeu în viața mea. Întodeauna m-am întrebat dacă există ceva mai presus de credință, superior conceptului de „Dumnezeu”. Consideram că acesta a fost creat pentru a oferii oamenilor „speranță”. Că fără acesta oamenii ar înebuni încercând să afle etnogeneza și implicația ortodoxiei  în tot ce îi înconjoară.

Doi ani mai târziu, pe când aveam șaptesprezece ani, lipsa credinței formase un gol înăuntrul meu. Începusem sa văd lumea în alb și negru, repetitivă. Începusem să mă văd superioară creștinilor, deoarece eu puteam să văd ceea ce ei nu vedeau, fiind îndoctrinați de conceptul divin.

Ura creștea amplificând golul din inima mea. În dorința mea de a combate credința, amplificată de ideea superiorității mele, mi-am cumpărat Biblia, am început să frecventez biserica de două ori pe săptămână, am citit articole și cărți care combăteau scepticismul. În timpul studiului meu, întâmplarea a făcut să mă îndrăgostesc de un băiat foarte credincios. Schimbarea dinăuntrul meu s-a produs treptat, fără măcar să-mi dau seama.

Am început să iubesc existența mea, a oamenilor de lângă mine, a ideii „zilei de mâine” și a tot ce mă înconjoară. Am început să iubesc pământul de sub picioarele mele, adierea vântului, razele de soare și cea mai mică pietricică de pe asfalt. Am înțeles mai târziu că golul meu fusese umplut cu iubire și întreaga mea ființă fusese inundată de caldură, pace și o liniște sufletească pe care nu o mai simțisem niciodată.

Tot ceea ce ne înconjoară este înfăptuit prin iubire. Noi suntem rodul iubirii și întreaga noastră existență gravitează în jurul iubirii. Doar prin iubire totul este posibil, iar Dumnezeu este iubire. De când am înțeles aceste lucruri, iertarea a luat locul mâniei, speranța a luat locul tuturor îndoielilor, iar iubirea a anihilat orice urmă de ură din sufletul meu. Dacă iubești din toată ființa ta, din tot sufletul tău, deja l-ai cunoscut pe Dumnezeu.

 

Lasă un răspuns